Fost deținut politic al regimului separatist de la Tiraspol și unul dintre simbolurile luptei pentru drepturile comunității românești din stânga Nistrului, Ilie Ilașcu a murit la vârsta de 73 de ani.

Decesul a fost confirmat de familie.

"Există oameni care nu mor niciodată. Trupul lor pleacă, dar spiritul rămâne, încăpățânat, viu, arzând mocnit în conștiința fiecărui român care mai simte ceva pentru Neam. Ilie Ilașcu a fost pentru mine exact : un foc interior, un reper moral, un stâlp de demnitate într-o lume care încearcă, zi de zi, să ne învețe plecăciunea.

El mi-a fost spirit unionist, mi-a fost sprijin, mi-a fost învățător fără ca soarta să ne așeze vreodată față în față. Paradoxal, un om pe care nu l-am întâlnit fizic l-am simțit mai aproape decât pe mulți “patrioți.

Îmi aduc aminte și acum cuvintele lui grele, sincere, de o simplitate care străpunge:

<<Diana, în orice colț al României ai fi, îmi dai de știre și vin.>>

Atât. Fără cavalerisme teatrale, fără promisiuni goale, fără festivism politic. Un om de acțiune, un român adevărat. Ironia soartei și poate și răutatea dușmanilor cu ochii pe noi ,a făcut ca întâlnirea să nu se întâmple niciodată. Iar de aici doare. Doare în adânc, acolo unde se adună toate regretele care nu mor.

Ilie Ilașcu nu a fost doar un nume din manuale, nici doar un deținut politic aruncat în temnițele separatiștilor. A fost simbolul încăpățânării noastre de a rămâne români atunci când lumea ne împingea să ne vindem identitatea pe ruble, teroare și tăceri impuse. A fost imaginea clară a verticalității într-o epocă de spate lipsite de coloană vertebrală.

Cei care nu au stat cu anii în celulă nu pot înțelege ce înseamnă să nu-ți pierzi mintea. Și totuși, el nu și-a pierdut nici identitatea, nici credința, nici iubirea pentru Țară,Neam ,Limbă!. Cred că de aceea ne răscolește atât pentru că ne arată, fără să ne certe, cât de mici am devenit în comparație cu sacrificiul lui.

Păcat... păcat că nu ne-am întâlnit Dar poate așa a vrut destinul: să-mi lase dorul ca amintire, nu fotografia. Să-mi lase cuvântul lui, nu strângerea de mână. Să-mi lase setea de dreptate și curajul, nu un moment trecător.

Astăzi, când atâția „lideri” se vând pentru funcții, iar unioniștii de ocazie își pun curajul doar pe Facebook, memoria lui Ilie Ilașcu rămâne mai vie ca oricând.

Și poate, într-un fel straniu, faptul că nu ne-am întâlnit mă obligă: să duc mai departe ce mi-a spus, să mă țin dreaptă, să nu mă las cumpărată, să nu uit cine suntem și ce datorăm. Dacă n-am putut să-i strâng mâna, măcar să nu-i trădez credința.

Mi se rupe sufletul când mă gândesc la el.

Dar sufletul rupt e mai bun decât sufletul mort pentru că simte, pentru că luptă, pentru că nu acceptă umilința.

Ilie Ilașcu nu mai e aici.

Dar spiritul lui merge cu mine și cu fiecare român care încă mai crede în Reîntregire, în demnitate, în adevăr", au transmis rudele sale pe Facebook.

Destin modelat de lupta pentru identitate

Născut la 30 iulie 1952, în localitatea Taxobeni (astăzi în raionul Fălești), Ilie Ilașcu s-a implicat activ, începând cu finele anilor ’80, în mișcarea de emancipare națională din Basarabia.

Radio Chișinău amintește că el a devenit unul dintre fondatorii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia (1988–1992), într-o perioadă în care comunitatea românească din Transnistria nu beneficia de instituții de educație în limba maternă.

În 1989, Ilie Ilașcu a preluat conducerea Frontului Popular din Moldova – Filiala Tiraspol, organizație care a ajuns să numere mii de membri înainte de a fi desființată, în 1992, de autoritățile separatiste.

Implicare în conflictul de pe Nistru

În 1992, Ilie Ilașcu a participat la conflictul armat de pe Nistru ca membru al unor structuri speciale din cadrul Ministerului Securității Naționale al Republicii Moldova. În aceeași perioadă, tensiunile dintre Chișinău și administrația separatistă de la Tiraspol s-au amplificat, pe fondul implicării Armatei a 14-a ruse.

Între 2 și 4 iunie 1992, Ilie Ilașcu și alți cinci membri ai grupului care avea să-i poarte numele – Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco, Tudor Petrov Popa, Petru Godiac și Valeriu Garbuz – au fost arestați la Tiraspol de persoane în uniforme ale Armatei a 14-a.

Cu toții au fost acuzați de crime de război și terorism, într-un proces calificat ulterior de organisme internaționale drept inechitabil.

„Procesul Ilașcu”, simbol al abuzurilor judiciare din Transnistria

Condamnarea grupului, pronunțată în 1993 de instanța supremă a regiunii separatiste, a inclus pedeapsa cu moartea pentru Ilie Ilașcu și pedepse între 2 și 15 ani pentru ceilalți acuzați.

Organizațiile internaționale au criticat dur lipsa unui proces corect, iar campaniile publice pentru eliberarea membrilor grupului s-au desfășurat ani la rând atât în Republica Moldova, cât și în România.

Deși aflat în detenție, Ilie Ilașcu a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova în două legislaturi. În 2001, a fost transferat autorităților de la Chișinău, primind în același timp cetățenia română.

Eliberarea celorlalți membri ai grupului s-a întins până în 2007.

Recunoaștere internațională și activitate politică

În 2001, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul Național „Steaua României”. Ulterior, Ilașcu a reprezentat România în Parlamentul României, ca senator în perioada 2000–2008, și în delegația României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

În Republica Moldova, a primit în 2010 „Ordinul Republicii”, alături de ceilalți membri ai grupului. După retragerea treptată din politica românească, Ilie Ilașcu s-a implicat în proiecte politice unioniste peste Prut, inclusiv în formarea Partidului Unității Naționale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Federația Rusă poartă responsabilitatea pentru tratamentul aplicat deținuților din grupul Ilașcu și a decis acordarea unor despăgubiri. În cazul lui Ilașcu, suma stabilită a fost de 187.000 de euro.

Ilie Ilașcu a fost căsătorit din 1976 cu Nina Ilașcu și a avut două fiice, Tatiana și Olga.