An de an, la 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.

În unele legende populare, Dragobetele este numit „Cap de primăvară”, „Năvalnicul” sau „Logodnicul păsărilor”, fiu al Babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi de iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale.

Pe vremuri, februarie era considerată lună de primăvară, iar data de 24 simboliza începutul anului agricol, iar conform unor tradiţii, aceasta era „ziua ieşirii ursului din bârlog”.

Până în ziua de astăzi, 24 februarie a rămas cu semnificaţia trezirii naturii, a păsărilor care încep să îşi caute cuiburi, a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viaţă.

Potrivit Rador Radio România, există nenumărate tradiţii, unele aparte, legate de Dragobete, care încă se mai păstrează în multe zone ale ţării.

Una dintre acestea spune că dacă vremea e frumoasă, tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat, fetele sunt alergate de băieți – obicei denumit „zburătorit” – și, dacă îi simpatizează, se lasă prinse de către aceștia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut (adică „Dragobetele sărută fetele !”), semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belșug și vor fi ocoliți de febră și alte boli. În schimb, dacă tradiția nu este respectată, ei nu vor avea deloc parte de iubire până la Dragobetele viitor.

În fapt, tradiţia logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care, iată, îşi găsesc izvorul în tradiţiile strămoşeşti.

Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se ţineau în această zi, de la care, potrivit tradiţiei, porneau viitoare cereri în căsătorie.

Primele flori ale primăverii culese în această zi sunt viorelele şi tămâioasa, pe care fetele le păstrează la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri legate de invocarea dragostei.

Un alt obicei ţinut în această zi arată că fetele necăsătorite și cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-și păstra frumusețea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiţiei este „născută din surâsul zânelor” – și se spală de-a lungul anului cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice și că le va conserva tinerețea. În lipsa zăpezii, mai ales în zonele în care Dragobetele se sărbătoreşte în martie, fetele adună apă de ploaie sau de izvor pentru spălatul părului.

În unele părți ale țării, fetele își pun busuioc sfințit sub pernă în ajunul Dragobetelui – similar obiceiului din noaptea de Bobotează, existând credinţa că astfel își vor visa alesul.

În mediul rural există o mare atenţie acordată în această zi animalelor, acestea fiind hrănite cu cea mai bună mâncare, iar sacrificarea lor este cu desăvârşire interzisă.

Dragobetele, simbol etern al dragostei autohtone

"Dragobetele, în Transilvania, nu a fost pomenit în nicio localitate. A fost pomenit în Muntenia, îndeosebi în judeţele din partea Olteniei – Gorj şi Dolj – şi în câteva localităţi din Vâlcea. Să ştiţi că dragostea asta era un pic cam controlată de părinţi până la Primul Război Mondial. La căsătorie, tinerii trebuiau să fie feciori, pentru că până la 1850, căsătoria nu se făcea fără logodnă. De ziua de Dragobete era un obicei în unele localităţi: tinerii – băieţii şi fetele – mergeau la pădure împreună, să adune flori. Pentru că nici în şezătoare şi nici la horă, fetele nu erau lăsate singure. Iar fetele la horă, când se întuneca, trebuiau să meargă cu mama acasă, nu rămâneau în continuare; că Doamne fereşte dacă se întâmpla ceva, atunci aveau de suferit atât fata, cât şi părinţii. Asta a fost până la Primul Război Mondial. După Primul Război Mondial, s-au mai democratizat obiceiurile acestea, pentru că aveau experienţa celor 4 ani de război în Transilvania, sau 2 ani de război în Vechiul Regat. Bărbaţii erau plecaţi pe front şi soţiile tinere nu erau toate uşi de biserică în perioada asta", a explicat etnologul Ioan Toşa pentru Radio România Cluj.

Cu ocazia acestei sărbători populare, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor.

"Credinţa era că în ziua de Dragobete se împerechează păsările. Şi care nu se împerechează în ziua de Dragobete, o să rămână singure tot anul, până la Dragobetele de anul viitor", a mai spus Ioan Toşa.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.

Se mai spune că dacă verşi lacrimi de Dragobete, vei avea necazuri şi supărări pe tot parcursul anului, iar remediul nu poate fi găsit decât abia la Dragobetele următor.

Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieții să nu necăjească fetele şi să nu se certe cu ele sub nicio formă.