Actriță, regizoare și muziciană, Anca Sigartău este una dintre vocile inconfundabile ale teatrului românesc și o prezență care nu se teme să își spună povestea cu sinceritate.

Într-un interviu pentru Radio România Actuallități, artista a vorbit despre parcusul său, despre începuturile carierei, alegerile dificile făcute, credință, dar și despre teatrul ca formă de libertate interioară.

Având o educație muzicală solidă, Anca Sigartău părea că va urma Conservatorul, dar ales însă teatrul, cu un prim rol principal jucat încă din adolescență, anume cel al Ioanei d’Arc, pe scena Ateneului Român.

„M-am întrebat deseori dacă am făcut bine, dacă nu ar fi fost mai bine să aleg muzica. Dar în teatru construiesc fiecare rol ca pe o partitură, cu armonii, rupturi, contrapuncte”, a mărturisit artista într-un dialog cu jurnalista Maria Țoghină în emisiunea “Serviciul de noapte”.

Pentru Anca Sigartău, teatrul e un spațiu viu, unde energiile actorilor trebuie să se afle în același univers: „Uneori, un spectacol nu funcționează pentru că un actor joacă în minor și altul în major”.

Shakespeare, între rafinament și actualitate

Unul dintre cele mai apreciate proiecte culturale pe care le semnează este „Shakespeare Imaginarium”, o stagiune desfășurată vara, în aer liber, la Palatele Brâncovenești, cu intrare liberă.

„S-a spus că nu va veni nimeni. Dar curtea s-a umplut de fiecare dată. Pentru unii spectatori era prima întâlnire cu teatrul”, a povestit actrița.

William Shakespeare, spune ea, este mai actual ca oricând: „E în îndrăgostirile noastre, în frământări, în suferință. Este aerul pe care îl respirăm.”

La început de august, sunt programate două noi reprezentații ale spectacolului „Neguțătorul din Veneția”, în regia Ancăi Sigartău – pe 2 și 3 august, de la ora 20:00, în curtea Palatului Mogoșoaia. Intrarea este liberă.

Proiectul este realizat în parteneriat cu Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și susținut de Primăria Capitalei.

Niciodată nu spui replica la fel

Copilăria Ancăi Sigartău a fost marcată de discreție, dar și de profunzime intelectuală. Tatăl – refugiat și autodidact – a devenit profesor universitar. Mama – absolventă de fizică nucleară – a fost un reper de echilibru: „Nu a ridicat niciodată tonul. Pentru mine, asta e dovada unui IQ excepțional”.

Amintirile ei sunt legate de volumele despre istoria artei, pe care le răsfoia ca pe niște povești cu tâlc.

Dar poate cea mai dureroasă constatare a sa este legată de agitația timpurilor noastre: „Am pierdut tihna. Nu mai avem răgaz. Ne oprește doar moartea”.

Pentru Anca Sigartău, fiecare spectacol e unic, o întâlnire irepetabilă: „Niciodată nu spui replica la fel. Niciodată nu te întâlnești cu același public.” Cu fiecare rol, vine însă și îndoiala: „De ce l-am acceptat? O să reușesc?” Dar vine și salvarea: cinstea față de sine. „Dacă ești cinstit, sari exact cât poți. Cinstea te salvează.”

Teatrul ca formă de libertate

Într-o societate care pare tot mai grăbită, tot mai îndepărtată de reflecție și de artă, Anca Sigartău rămâne conectată la realitate, la publicul tânăr, pe care îl provoacă la întâlnirea cu întrebările esențiale.

„Dacă ei pleacă acasă cu o amintire frumoasă, cu un personaj pe care îl țin minte, am făcut ceva important”, consideră actrița.