Brașovenii au marcat, sâmbătă, 38 de ani de la una dintre cele mai curajoase și importante acțiuni de protest din istoria României comuniste.

Revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987 este un moment pe care comunitatea locală îl numește „Ziua care nu se uită”.

În urmă cu aproape patru decenii, orașul era în centrul atenției presei internaționale, după ce muncitorii de la Uzina de Autocamioane Steagul Roșu au declanșat o grevă spontană în noaptea alegerilor. Nemulțumiți de condițiile de muncă, de lipsurile din viața de zi cu zi și de abuzurile regimului, protestul lor s-a transformat rapid într-o mișcare de revoltă fără precedent în România comunistă.

Potrivit istoricului Nicolae Pepene, manifestația a început în uzină, dar dimineața s-a transformat într-un marș masiv spre centrul orașului. De la Spitalul Județean, brașovenii au scandat pentru prima dată în România comunistă: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, iar mulțimea a intonat „Deșteaptă-te, române!”, cântecul care avea să devină imnul Revoluției din decembrie 1989 și, ulterior, imnul național.

Refuzul autorităților de a dialoga cu manifestanții a dus la asaltul asupra sediilor puterii locale – Consiliul Județean, aflat în actuala Prefectură, și Comitetul Municipal, din clădirea Primăriei. Răspunsul regimului a fost unul violent: trupele speciale au intervenit brutal, iar represaliile au continuat zile la rând.

Sute de persoane au fost anchetate, 61 de brașoveni au fost deportați în diferite județe ale țării, iar 27 au primit domiciliu obligatoriu. Mulți dintre cei implicați au trecut prin anchete dure, tortură și intimidări, într-o încercare disperată a autorităților de a ascunde amploarea evenimentului.

Istoricii consideră Revolta de la Brașov din 1987 cel mai puternic protest anticomunist al acelui an din Europa de Est. Într-o perioadă în care atenția internațională era concentrată pe mișcarea Solidaritatea din Polonia și pe reformele inițiate de Gorbaciov în URSS, gestul de curaj al brașovenilor a surprins întreaga lume.

Brașovul, al doilea oraș ca importanță al României la acea vreme, a demonstrat că nemulțumirea față de regim era profundă și că tensiunile sociale aveau doar doi ani înainte de a erupe, la nivel național, în decembrie 1989.