Pakistanul a reușit să se impună, în mod neașteptat pentru mulți observatori, drept principalul canal de comunicare între Iran și Statele Unite, într-un moment în care conflictul din Orientul Mijlociu risca să scape complet de sub control.

Potrivit unei analize France Presse, Islamabadul a jucat un rol esențial în obținerea unui armistițiu temporar și se pregătește acum să găzduiască, de vineri, negocieri menite să pună capăt războiului.

Pentru diplomația pakistaneză, acest episod este văzut deja ca unul dintre cele mai importante succese externe din ultimii ani. Analistul american Michael Kugelman, specializat în Asia de Sud, apreciază că Pakistanul a demonstrat că dispune de resursele și canalele necesare pentru a gestiona o criză internațională de maximă complexitate, în pofida scepticismului care a însoțit, de regulă, capacitatea sa de mediere.

Explicația succesului pakistanez ține, în primul rând, de poziția sa rară în ecuația regională: este una dintre puținele țări care păstrează relații funcționale atât cu Washingtonul, cât și cu Teheranul. Fostul ambasador pakistanez în Iran, Asif Durrani, subliniază că Islamabadul beneficiază de un avantaj diplomatic solid tocmai pentru că este acceptabil pentru ambele tabere.

Pakistanul și Iranul împart o frontieră de aproape 900 de kilometri, iar relația dintre cele două state are rădăcini istorice, culturale și religioase profunde.

Iranul a fost primul stat care a recunoscut Pakistanul după independența acestuia, în 1947, iar Islamabadul a făcut același lucru după Revoluția Islamică din 1979. În plus, cele două țări au cooperat în trecut în dosarul afgan și au, în prezent, preocupări comune legate de grupările armate active în Baluchistan, regiune sensibilă de ambele părți ale frontierei.

Un alt atu important al Pakistanului este faptul că reprezintă interesele diplomatice ale Iranului în Statele Unite, în condițiile în care Republica Islamică nu are ambasadă pe teritoriul american. Această poziție îi conferă Islamabadului un rol practic și simbolic aparte în momentele de criză.

La toate acestea se adaugă și o dimensiune internă relevantă. Pakistanul are a doua cea mai mare populație musulmană șiită din lume, după Iran, ceea ce îi oferă o anumită sensibilitate și credibilitate în raport cu Teheranul.

În același timp, Islamabadul și-a consolidat în ultima perioadă și canalele de influență la Washington. Un element important pare să fi fost relația personală construită între șeful armatei pakistaneze, mareșalul Asim Munir, și președintele american Donald Trump. Generalul a ajuns anul trecut la Washington împreună cu premierul Shehbaz Sharif, după tensiunile militare cu India, iar contactele directe stabilite atunci par să fi contat în actuala criză.

Sharif a lăudat în trecut intervenția lui Trump în tensiunile dintre Pakistan și India, iar Munir a mers chiar până la a susține ideea că liderul american ar merita Premiul Nobel pentru Pace, după ce ar fi contribuit la evitarea unei escaladări între cele două puteri nucleare din Asia de Sud. Chiar Donald Trump a admis că Pakistanul „cunoaște Iranul mai bine decât mulți alții”.

Aceste punți personale au venit să întărească o relație bilaterală complicată, marcată de-a lungul timpului atât de cooperare strategică, cât și de neîncredere profundă. Pakistanul a fost aliat-cheie al SUA în „războiul împotriva terorismului”, dar a fost și acuzat ani la rând că a tolerat sau adăpostit grupări jihadiste active în Afganistan. Relația a atins un punct critic în 2011, când trupele americane l-au ucis pe Osama bin Laden pe teritoriul pakistanez, fără să informeze în prealabil Islamabadul.

Cu toate acestea, în actualul context, interesele converg. Pakistanul are nevoie de stabilitate regională, iar Washingtonul are nevoie de un intermediar credibil pentru a evita o nouă escaladare militară cu efecte globale.

În paralel, Islamabadul a reușit să-și păstreze deschise și celelalte axe strategice. Pakistanul are relații apropiate cu Arabia Saudită, cu care a semnat în 2025 un acord strategic de apărare reciprocă, dar și cu China, actor-cheie în ecuația iraniană și principal partener comercial al Teheranului.

Această plasare între marile centre de putere a permis Pakistanului să construiască o punte diplomatică mai largă. Ministrul pakistanez de Externe, Ishaq Dar, a avut recent consultări cu omologii săi din Arabia Saudită, Turcia și Egipt pe tema dezescaladării, iar ulterior a mers la Beijing pentru noi discuții. China a susținut public „rolul unic și important al Pakistanului” în calmarea situației, în timp ce state precum Arabia Saudită, Turcia, Egiptul și Qatarul și-au exprimat sprijinul pentru o încetare a focului și reluarea diplomației.

Pentru Islamabad, miza nu este doar politică, ci și economică. Pakistanul depinde puternic de importurile de hidrocarburi care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, iar orice blocaj prelungit în această zonă ar însemna scumpiri severe la carburanți, presiune suplimentară asupra economiei și riscul unor noi măsuri de austeritate într-o țară deja afectată de dificultăți financiare majore.

Din această perspectivă, neutralitatea și rolul de mediator devin pentru Pakistan nu doar o alegere diplomatică, ci și o necesitate strategică.

Dacă negocierile de la Islamabad vor reuși să transforme armistițiul temporar într-un acord mai solid, Pakistanul ar putea obține nu doar un câștig de imagine, ci și o repoziționare semnificativă pe scena internațională. Iar acest lucru vine într-un moment delicat, în care țara se confruntă încă cu tensiuni la granița cu Afganistanul și la mai puțin de un an după un schimb de lovituri militare cu India.

Fostul ambasador Asif Durrani consideră că Iranul se simte mai confortabil să negocieze la Islamabad, motiv pentru care a acceptat mai ușor această mediere. În cazul în care discuțiile directe se vor bloca, Pakistanul ar putea juca inclusiv rolul de intermediar discret între cele două delegații, ajustând formulările și facilitând compromisurile fără o confruntare directă la masă.

Totuși, semnele de întrebare rămân numeroase.

Israelul a anunțat deja că susține suspendarea atacurilor asupra Iranului, dar a precizat că armistițiul nu se aplică și Libanului. Această poziție contrazice declarațiile anterioare ale premierului pakistanez, care sugerase că acordul ar avea aplicabilitate regională mai largă.

Situația arată cât de fragil rămâne, de fapt, armistițiul și cât de complicată va fi transformarea lui într-o pace reală.

Pentru moment, însă, Pakistanul a reușit ceea ce puțini credeau posibil, anume să deschidă o fereastră diplomatică într-un conflict care părea să alunece spre un război de proporții.