Keir Starmer își va rosti discursul de rămas-bun în fața sediului său din Downing Street nr. 10, luni, și îi va prezenta oficial demisia regelui Charles, la Palatul Buckingham.

Ulterior, Andy Burnham, supranumit „Regele Nordului”, va fi invitat să formeze un guvern, devenind al șaptelea prim-ministru al Marii Britanii din ultimul deceniu.

În urmă cu 6 ani, Keir Starmer a preluat conducerea unui Partid Laburist care pierduse patru alegeri generale și se confrunta cu o reputație afectată. În luna în care a devenit lider, formațiunea era cotată în sondaje la 29%, cu 22 de puncte procentuale în urma Partidului Conservator condus de Boris Johnson.

Starmer a fost descris drept „necruțător” în procesul de reorganizare a partidului, caracterizare pe care uneori a acceptat-o el însuși. Formațiunea i-a exclus pe cei asociați cu antisemitismul sau pe cei care s-au delimitat de partid și a petrecut patru ani pregătind o campanie electorală câștigătoare.

Potrivit analiștilor politici, scandalurile și schimbările de conducere din Partidul Conservator, aflat atunci la guvernare, l-au ajutat cu siguranță pe Starmer. Laburiștii i-au depășit pe conservatori în sondaje în noiembrie 2021 și și-au păstrat avansul până la alegerile generale din iulie 2024. Keir Starmer a încercat să îi convingă pe alegători promițând „reînnoire națională” și promovând principiul „țara înaintea partidului”.

Strategia a funcționat, cel puțin într-o anumită măsură. Laburiștii au obținut o victorie categorică în 2024, însă rezultatul s-a datorat în egală măsură sistemului electoral și succesului lui Starmer. Două treimi dintre cei care au votat — iar numeroși alegători nu s-au prezentat la urne — au ales alte partide. Cu toate acestea, laburiștii au început legislatura cu 412 deputați, al doilea cel mai bun rezultat din istoria formațiunii.

S-a dovedit însă că principiul „țara înaintea partidului” nu este neapărat cel mai potrivit pentru guvernare. La începutul mandatului său, Starmer a luat decizii care nu au fost bine primite în propriul partid. Printre acestea s-au numărat reformele din domeniul ajutoarelor sociale, modificarea sprijinului pentru încălzirea locuințelor pe timpul iernii și taxele de succesiune pentru fermieri. El a fost acuzat și că preia retorica partidului de dreapta Reform UK, aflat în ascensiune rapidă în sondaje.

Reacțiile negative din partea publicului și a partidului au dus la o serie de reveniri asupra deciziilor.

Popularitatea sa în rândul publicului a scăzut, de asemenea. În mai puțin de un an, laburiștii au pierdut avantajul în sondaje. Starmer a fost apreciat pe scena internațională, dar poziția sa internă s-a slăbit. În cele din urmă, rezultatele slabe la alegerile locale din 2026 și o serie de demisii din guvern au indicat că plecarea sa era iminentă.

Andy Burnham a primit posibilitatea de a candida pentru un mandat de deputat și a câștigat circumscripția Makerfield.

Cu doar câteva ore înainte ca acesta să depună jurământul în Parlament, Keir Starmer a apărut în fața reședinței din Downing Street nr. 10 pentru a-și anunța demisia. Era finalul a șase ani în fruntea Partidului Laburist și a doi ani ca prim-ministru, în timp ce succesorul său se îndrepta deja spre Londra.

Ce urmează

Transferul de putere urmează un scenariu cu care Regatul Unit s-a obișnuit, după ce a avut șase prim-miniștri într-un deceniu. Liderul care pleacă se deplasează la Palatul Buckingham pentru a-și prezenta oficial demisia regelui Charles. Este o audiență scurtă, fără o ceremonie propriu-zisă. Autoritatea sa încetează oficial în momentul în care regele acceptă demisia.

Viitorul prim-ministru face apoi aceeași deplasare. Regele îl invită în mod oficial să formeze un guvern, într-un ritual cunoscut încă sub numele de „sărutarea mâinilor”, deși, în realitate, este doar o conversație. Abia din acel moment persoana respectivă devine legal prim-ministru.

Pentru Andy Burnham, conferința specială de vineri l-a transformat în lider al Partidului Laburist, dar nu și în lider al țării.

De la palat, el se va îndrepta spre Downing Street pentru primul său discurs în calitate de prim-ministru, rostit în fața reședinței oficiale. În mod tradițional, acesta este momentul în care noul șef al guvernului stabilește tonul mandatului, nu anunță politici concrete.

Numirile în cabinet urmează de obicei rapid. Un nou premier dorește să își instaleze echipa de conducere înainte ca atenția presei să se îndrepte spre alte subiecte. Prin urmare, este de așteptat o remaniere pe parcursul după-amiezii și serii de luni.

Dacă o săptămână este o perioadă lungă în politică, doi ani reprezintă o epocă. Seria de decizii luate de laburiști după alegerile generale a atras critici din aproape toate segmentele electoratului.

Unele hotărâri au beneficiat de un sprijin larg, precum refuzul de a se alătura atacurilor lansate de președintele american Donald Trump împotriva Iranului, însă cele mai multe au fost controversate.

Proiectul privind drepturile angajaților a fost diluat suficient de mult pentru a nemulțumi sindicatele care îl susțineau. Reforma asistenței sociale a divizat partidul între parlamentarii care considerau că măsurile merg prea departe și activiștii pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, care susțineau că acestea sunt insuficiente.

Grevele aflate încă în desfășurare în sistemul public de sănătate și în învățământul superior îi împing pe unii alegători tradiționali ai Partidului Laburist către Verzi. În privința azilului și imigrației, preluarea retoricii Reform UK nu a împiedicat migrarea alegătorilor către Nigel Farage, dar i-a îndepărtat pe cei care sperau la o abordare diferită față de anii de guvernare conservatoare.

Recâștigarea dezbaterii pe trei fronturi în același timp — Reform UK la dreapta, Verzii la stânga și alegătorii nehotărâți la centru — în paralel cu demonstrarea competenței și fermității de care Starmer a fost acuzat că duce lipsă, ar fi o misiune dificilă pentru oricine.

Nici calitățile care l-au făcut popular pe Burnham nu se transferă automat la Downing Street. Ca primar metropolitan, acesta a avut libertatea de a intra în confruntări politice, de a-și revendica succesele și de a rămâne strâns asociat cu un singur oraș.

Guvernarea presupune însă compromisuri, responsabilitate colectivă și o opinie publică atentă la situația întregii țări, nu doar a orașului Manchester.

Starmer a venit la putere beneficiind de bunăvoință reală și de o majoritate istorică. Rezultatul lui Burnham va depinde mai puțin de entuziasmul care îl înconjoară acum și mai mult de rapiditatea cu care va demonstra că guvernează diferit.