Au trecut 39 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, când milioane de persoane au fost expuse la radiaţii.

Norul radioactiv a afectat mari părţi ale Uniunii Sovietice, în prezent teritorii ale Belarusului, Ucrainei şi Federaţiei Ruse, iar ulterior a afectat și alte țări, printre care s-a numărat și România.

Cum a avut loc dezastrul de la Cernobîl

La data de 26 aprilie 1986, reactorul numărul patru RBMK de la centrala nucleară de la Cernobîl, Ucraina, a scăpat de sub control în timpul unui test la putere mică, ceea ce a dus la o explozie și un incendiu ce a demolat clădirea reactorului și a eliberat cantități mari de radiații în atmosferă, conform site-ului Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

Măsurile de siguranță au fost ignorate, combustibilul de uraniu din reactor s-a supraîncălzit și s-a topit prin barierele de protecție. Reactoarele RBMK nu au ceea ce se numește o structură de izolare, un dom de beton și oțel deasupra reactorului propriu-zis, conceput pentru a menține radiațiile în interiorul centralei în cazul unui astfel de accident.

În consecință, elementele radioactive, inclusiv plutoniu, iod, stronțiu și cesiu, au fost împrăștiate pe o suprafață mare. În plus, blocurile de grafit folosite ca material de moderare în RBMK au luat foc la temperaturi ridicate pe măsură ce aerul intra în miezul reactorului, ceea ce a contribuit la emisia de materiale radioactive în mediul înconjurător.

Peste 100 de elemente radioactive au fost eliberate în atmosferă în momentul exploziei celui de-al patrulea reactor de la Cernobîl. Cele mai multe dintre acestea au avut o durată de viață scurtă și s-au descompus foarte repede.

Iodul, stronțiul și cesiul au fost cele mai periculoase dintre elementele eliberate și au o perioadă de înjumătățire de 8 zile, 29 de ani și, respectiv, 30 de ani. Prin urmare, izotopii stronțiu-90 și cesiu-137 sunt încă prezenți în zonă până în prezent.

În timp ce iodul este legat de cancerul tiroidian, stronțiul poate duce la leucemie. Cesiul este elementul care a călătorit cel mai departe și durează cel mai mult. Acest element afectează întregul organism și, în special, poate afecta ficatul și splina.

Victimele dezastrului de la Cernobîl

Explozia inițială s-a soldat cu moartea a doi muncitori. Ulterior, 28 dintre pompieri și lucrătorii de la curățarea de urgență au murit în primele trei luni de la explozie din cauza radiațiilor la care au fost expuși. O persoană a murit în urma unui stop cardiac.

Întregul oraș Pripyat, cu o populație de 49.360 de locuitori, care se afla la doar trei kilometri de centrala nucleară, a fost evacuat complet la 36 de ore după accident. În săptămânile și lunile care au urmat, alți 67.000 de oameni au fost evacuați din locuințele lor din zonele contaminate și relocate la ordinul guvernului. În total, se crede că aproximativ 200.000 de persoane au fost relocate în urma accidentului.

Au fost documentate cel puțin 1.800 de cazuri de cancer tiroidian la copii cu vârste cuprinse între 0 și 14 ani la momentul producerii accidentului, ceea ce este mult mai mult decât în mod normal. Glanda tiroidă a copiilor mici este deosebit de sensibilă la absorbția de iod radioactiv, care poate declanșa cancere, tratabile atât prin intervenție chirurgicală, cât și prin medicamente.

Studiile de sănătate făcute asupra lucrătorilor înregistrați care au fost chemați la curățare, așa-numiții „lichidatori”, nu au reușit să arate nicio corelație directă între expunerea lor la radiații și o creștere a altor forme de cancer sau boli. Efectele psihologice ale Cernobîlului au fost și rămân larg răspândite și profunde și au dus, de exemplu, la cazuri de sinucidere și dependență de alcool.

Conform unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părţi ale lumii au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986.

Studiul a fost editat de Academia de ştiinţe de la New York şi lansat cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la catastrofă, cu titlul „Chernobyl: Consequences of the Catastrophe for People and the Environment" („Cernobîl: Consecințele catastrofei pentru oameni și mediu”).

Același studiu a arătat că până în anul 2005 au murit între 112.000 şi 125.000 de persoane din cele 830.000 care au participat la operaţiunile de decontaminare şi sigilare a reactorului nuclear de la Cernobîl.

Totuși, site-ul AIEA arată că niciun studiu nu a putut evidenția o legătură directă între Cernobîl și creșterea riscului de cancer sau alte probleme de sănătate în afara republicilor imediat afectate din Ucraina, Belarus și Federația Rusă.

România, printre țările afectate de radiațiile de la Cernobîl

Țările cele mai afectate de radiațiile de la Cernobîl, în afară de cele din fosta URSS, au fost Norvegia, Suedia, Finlanda, Iugoslavia, Bulgaria, Austria, România, Grecia şi părţi extinse din Germania şi Marea Britanie, potrivit sursei citate.

Aproximativ 550 de milioane de europeni şi între 150 şi 230 de milioane de oameni din emisfera nordică rusă şi nu numai au fost expuşi unui nivel ridicat de radioactivitate. Norul radioactiv rezultat a atins după 9 zile de la accident părţi din SUA şi Canada, conform aceluiași studiu, citat de Agerpres.

Potrivit AIEA, aproximativ 150.000 de kilometri pătrați din Belarus, Rusia și Ucraina sunt contaminați și se întind până la 500 de kilometri spre nord de amplasamentul centralei. O zonă care se întinde pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei este considerată „zonă de excludere" și este în esență nelocuită.

„Prezența precipitațiilor radioactive s-a împrăștiat în mare parte din emisfera nordică prin intermediul vântului și al furtunilor, dar cantitățile dispersate au fost în multe cazuri nesemnificative.

Țările scandinave și alte părți ale lumii au fost afectate de emisiile radioactive de la Cernobîl. Ceziul și alți izotopi radioactivi au fost purtați de vânt spre nord în Suedia și Finlanda și, într-o oarecare măsură, peste alte părți ale emisferei nordice.

În primele trei săptămâni după accident, nivelul de radiații din atmosferă în mai multe locuri de pe glob a fost peste nivelul normal, dar aceste niveluri au scăzut rapid.”, mai arată site-ul AIEA.

AIEA: Zona poate fi vizitată

Agenția Internațională pentru Energie Atomică a mai subliniat că poate fi vizitată zona Cernobîl, inclusiv zona de excludere, care este o rază de 30 de kilometri în jurul centralei, ale cărei reactoare sunt acum închise.

„Deși unii dintre izotopii radioactivi eliberați în atmosferă încă mai persistă (cum ar fi Stronțiu-90 și Cesiu-137), aceștia se află la niveluri de expunere tolerabile pentru perioade limitate de timp. Unii locuitori din zona de excludere s-au întors la casele lor de bunăvoie, iar aceștia locuiesc în zone cu niveluri de radiații ambientale mai ridicate decât cele normale.

Cu toate acestea, aceste niveluri nu sunt fatale. Expunerea la niveluri scăzute, dar neobișnuite, de radiații pe o perioadă de timp este mai puțin periculoasă decât expunerea la o cantitate uriașă deodată, iar studiile nu au reușit să stabilească o legătură directă între creșterea riscului de cancer și expunerea cronică la niveluri scăzute de radiații.”, arată site-ul AIEA.

Agenția a precizat că sunt aproape 190 de comunități mici în zona de excludere care au rămas abandonate până în prezent. Câțiva locuitori au ales să se întoarcă la casele lor din zona de excludere, dar copiii nu au voie să locuiască în această zonă. Populația evacuată locuiește mai ales în orașe nou construite, cum ar fi Slavutich, în zone cu o contaminare foarte mică sau deloc.

La data de 26 aprilie 2022, directorul general al AIEA, Rafael Mariano Grossi, a condus o misiune de experţi la centrala nucleară de la Cernobîl pentru a ajuta la prevenirea pericolului unui accident nuclear în timpul conflictului actual din ţară.

26 aprilie, Ziua internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat, la 8 decembrie 2016, o rezoluţie prin care data de 26 aprilie a fost desemnată Ziua internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl.

Adunarea Generală a ONU a invitat „toate statele membre, agenţiile relevante ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale, precum şi societatea civilă, să respecte această zi”.

Guvernul sovietic a recunoscut nevoia de asistenţă internaţională abia în 1990, conform Organizației Națiunilor Unite. În acelaşi an, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 45/190, solicitând „o cooperare internaţională pentru a aborda problema şi atenuarea consecinţelor la centrala nucleară de la Cernobîl". A fost înfiinţat un grup de lucru inter-agenţii care să coordoneze cooperarea în privinţa dezastrului de la Cernobîl.

În 1991, ONU a creat Fondul de încredere (fiduciar) de la Cernobîl, aflat în prezent sub conducerea Oficiului pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA). Din 1986, organizaţiile ONU şi majoritatea ONG-urilor au lansat peste 230 de proiecte de cercetare şi asistenţă diferite în domeniile sănătăţii, siguranţei nucleare, reabilitării, mediului, producţiei de alimente naturale şi informaţiilor.

În 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat o schimbare în strategia de la Cernobîl, cu un nou accent pe o abordare de dezvoltare pe termen lung. PNUD şi birourile sale regionale din cele trei ţări afectate au preluat conducerea în implementarea noii strategii. Pentru a oferi sprijin programelor internaţionale, naţionale şi publice destinate dezvoltării durabile a acestor teritorii, în 2009, ONU a lansat Reţeaua Internaţională de Cercetare şi Informare Cernobîl (ICRIN).

Citește și: Rusia cere „dialog în profunzime” pentru reducerea tensiunilor cu Occidentul, inclusiv în sfera nucleară