La fiecare 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din 1859 – numită, pe nedrept, şi "Mica Unire".

Actul istoric s-a realizat sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un demers de voinţă politică al liderilor din Moldova şi Ţara Românească, prima etapă, dar extrem de importantă, în crearea statului unitar român modern.

"Voi fi foarte categoric. Eu sunt total împotriva acestei denumiri [Mica Unire - n. red]. O înțelegem evident, pentru că în felul ăsta ne imaginăm că dacă în 1918 are loc Marea Unire sau, mă rog, ia naștere România Mare, înseamnă că există o unire mare și una mică. Din punct de vedere istoric e o greșeală. Nu există Mica Unire, pentru că toate au importanța lor. Și Unirea lui Mihai Viteazu a fost esențială pentru istoria noastră pentru că a dat o tendință, o temă. Unirea lui Cuza nu e mică, din simplul motiv că fără ea probabil nu mai avea loc Unirea din 1918", spune istoricul Adrian Cioroianu într-un interviu pentru Radio România București FM.

"Pentru cei care au făcut școala primară în timpul vechiului regim, în timpul regimului comunist, era foarte comună această imagine, a unui Alexandru Ioan Cuza foarte apropiat de popor, care îl apăra pe Moș Ion Roată în fața boierilor. Ori, într-o epocă în care trăim revenirea populismului, o discuție despre acești domni este foarte delicată, pentru că astăzi vor mulți să pară din oameni obișnuiți, din popor, chiar dacă în realitate e un e un fals. Evident, mă refer la oamenii politici de astăzi. Noi trebuie să ne raportăm la imaginea acestor domnitori, la ce au făcut ei. Sigur că erau oameni înainte de toate, ca oamenii au avut și greșeli, au avut și momente mai faste, dar ce au lăsat în urmă?

Alexandru Ioan Cuza lasă în urmă această unire foarte importantă. Lasă în urmă niște reforme pe care le-a început și următorul domnitor le-a continuat foarte bine și lasă în urmă modernizare. A început modernizarea Principatelor Unite, ceea ce nu e deloc puțin lucru. Eram un colț de Orient, eram un colț de Europă necunoscut aflat sub influența culturală, dar și politică a Imperiului Otoman, în acel moment. Ori Alexandru Ioan Cuza, practic este unul dintre cei care aduc lumina Occidentului în politica românească și în societatea românească", a adăugat profesorul.

"Alexandru Ioan Cuza, despre care vorbim cu toții astăzi, are o dublă imagine în mintea noastră, în mintea românilor. Pe de o parte, este conducătorul care își apără poporul, apără cetățenii de rând, apără cinstea și, pe de altă parte, este Domnul Unirii, iar unirea trebuie înțeleasă ca un proces care începe practic în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Această idee a Unirii a fost unul dintre motivele pentru care Generația de la 1848, unii dintre ei, veneau în mod deschis cu acest proiect, proiectul unirii Moldovei și Țării Românești. Și cum a ajuns Alexandru Ioan Cuza să fie ales domn în Moldova e foarte interesant.

Imaginați-vă că suntem la sfârșitul anului 1858. Deja în Europa se discutase de câteva ori problema Principatelor Danubiene, cum erau numite Principalele Române sau Principatele Danubiene, mai ales în corespondență diplomatică franceză găsim aceste nume și la nivel european. Era pe de o parte Rusia în creștere, în expansiune în secolul al XIX-lea, dar fusese înfrântă într-un război al Crimeei, Crimeea despre care vorbim și astăzi, în 1853-1956. Acest Război al Crimeei a făcut ca Franța și Marea Britanie să intervină împotriva Rusiei și ideea unirii noastre. Curios că, iată, coincide cu o perioadă de criză a puterii militare rusești atunci și în fine, cum a fost ales Cuza.

Imaginați-vă că în Moldova erau mai multe familii care aveau pretenția de a da domnul țării și ca niciuna dintre ele să nu domine au căzut de acord asupra acestui tânăr din armată, ofițer, Alexandru Ioan Cuza. Nu era foarte bogat, sigur, nu era nici sărac. Ocupase câteva funcții politice, el însuși din această generație, care fusese activă la 1848 și cu aceleași principii. Și așa a fost ales în Moldova la începutul anului, la începutul lui ianuarie 1859, iar mai apoi 24 ianuarie, realegerea aceluiași personaj la București, printr-o mișcare care a luat prin surprindere ministerele de externe din Europa. Dar nu era interzis! Adică, ideea unirii în acest fel nu fusese exclusă în mod oficial în discuțiile despre România. Și cum se spune, ce nu este interzis înseamnă că e permis. Așa încât într-un număr de ani, să spunem foarte clar că nu a fost acceptată unirea imediată atunci.

Dar, prin 1862, putem vorbi de Principatele Unite, care, atenție, încă nu erau independente. Aceasta a fost marea problemă a lui Alexandru Ioan Cuza. Dacă nu mă înșel, el s-a întâlnit de două ori cu Sultanul, cu care vorbea în limba franceză. Norocul, a fost că, fiindcă și sultanul Imperiului Otoman contemporan cu Alexandru Ioan Cuza era un modernizator, discuțiile au fost practic ca între doi gentlemeni, fără protocolul acela cu sărutatul papucului, care e medieval. Din acest punct de vedere, Alexandru Ioan Cuza a avut șansa unui Sultan al Imperiului Otoman, care era și el aproape europenizat", a mai punctat Adrian Cioroianu.

Citește și: "De Ziua Unirii Principatelor Române, să nu uităm că democraţia şi libertatea trebuie permanent apărate", spune președintele Klaus Iohannis