Comunismul, tranziția dificilă de după 1989, pandemia și războiul din apropierea granițelor au lăsat urme care nu se văd întotdeauna, dar continuă să influențeze societatea românească.

Frica de autoritate, neîncrederea în instituții, reflexul tăcerii și nevoia excesivă de control sunt ecouri ale unor experiențe colective pe care generațiile trecute nu au avut posibilitatea să le înțeleagă și să le proceseze.

Subiectul a fost dezbătut la Radio România Actualități, în emisiunea Serviciul de noapte cu Maria Țoghină.

Psihoterapeutul Ion Bucur definește trauma drept momentul în care o persoană se confruntă cu o experiență care îi depășește capacitatea de procesare. Consecințele depind de vârstă, de intensitatea evenimentului, de context și, mai ales, de sprijinul primit.

Potrivit lui, atunci când oamenii rămân singuri cu ceea ce li s-a întâmplat, sistemul nervos poate continua să funcționeze ca și cum amenințarea ar fi încă prezentă. La nivelul unei societăți, această stare se poate manifesta prin suspiciune permanentă, reacții disproporționate, polarizare și dificultatea de a construi relații bazate pe încredere.

Comunismul și educația tăcerii

Trauma colectivă afectează comunități și societăți întregi, iar efectele sale pot continua mult timp după dispariția evenimentelor care au provocat-o.

În România, regimul comunist a însemnat represiune, supraveghere, detenție politică, deportări, pierderea proprietății și distrugerea unor forme de solidaritate comunitară. Dincolo de consecințele politice și economice, comunismul a produs și o profundă educație a tăcerii.

Oamenii au învățat să nu spună în public ceea ce discutau acasă, să nu atragă atenția și să nu aibă încredere în autorități sau chiar în cei din jur. Sinceritatea putea deveni periculoasă, iar discreția și supunerea erau transformate în strategii de supraviețuire.

„Comunismul a fost pentru noi un mare experiment și o mare manipulare a psihicului individual și colectiv”, afirmă Ion Bucur.

Schimbarea regimului politic în 1989 nu a șters automat aceste reflexe. Libertatea a venit într-o societate care nu avusese timpul și cadrul necesar pentru a vorbi despre experiențele trăite. Tranziția economică, nesiguranța și sentimentul nedreptății au consolidat, în multe situații, neîncrederea deja existentă.

Aceste urme pot fi observate și astăzi în relația cu instituțiile, în suspiciunea față de reguli, în dificultatea de a coopera și în tendința de a interpreta orice formă de autoritate ca pe o amenințare.

Fricile colective intră în familie

Trauma unei societăți ajunge în familie și este transmisă mai departe nu ca o poveste completă, ci prin comportamente, tăceri și avertismente.

În familiile care au trecut prin persecuție, închisoare, deportare sau abuz de putere, mesajul adresat copiilor poate fi: nu vorbi prea mult, nu te împotrivi, nu spune ce gândești și nu atrage atenția asupra ta.

Copilul primește astfel o „hartă” a lumii, învață ce este considerat sigur și ce trebuie evitat. O strategie care i-a ajutat pe părinți sau pe bunici să supraviețuiască într-un regim represiv poate deveni însă o limită pentru generațiile următoare.

În același mod se transmit stilurile parentale autoritare și educația prin pedeapsă. Formule precum „bătaia este ruptă din rai”, „unde dă mama crește” sau „eu te-am făcut, eu te omor” păstrează în cultura familială un limbaj violent, chiar și atunci când sunt rostite în glumă.

Înțelegerea contextului istoric în care au apărut asemenea practici nu transformă însă violența într-o metodă acceptabilă. Copiii au nevoie de reguli și limite, dar și de respect, siguranță și libertate.

Pandemia a reactivat vulnerabilități mai vechi

Pandemia a reprezentat o nouă experiență colectivă, trăită însă diferit de fiecare persoană. Pentru unii a însemnat boală și pierderea celor apropiați. Pentru alții, izolare, teamă, insecuritate economică sau sentimentul pierderii controlului asupra propriei vieți.

Criza sanitară a reactivat și frici mai vechi legate de autoritate, constrângere și neîncrederea în instituții. Războiul din Ucraina, avalanșa informațională și schimbările tehnologice rapide au adăugat alte surse de nesiguranță.

Nu orice criză produce automat traumă tuturor celor care o traversează. O societate expusă succesiv unor evenimente pe care nu are timp să le înțeleagă poate ajunge însă să funcționeze permanent în stare de alertă.

Rețelele sociale amplifică această reacție. Frica, furia și neîncrederea circulă mai repede decât explicațiile nuanțate, iar informațiile neverificate pot reactiva răni și suspiciuni mai vechi.

O traumă colectivă nu se vindecă prin tăcere

Trecutul nu dispare doar pentru că nu este discutat. Tăcerea poate proteja temporar, dar împiedică o comunitate să înțeleagă ceea ce i s-a întâmplat.

Vindecarea nu presupune căutarea unui vinovat universal și nici transformarea trecutului într-o explicație pentru toate problemele prezentului. Înseamnă recunoașterea experienței, înțelegerea contextului și asumarea responsabilității pentru ceea ce poate fi schimbat acum.

Psihologul Sorin Lucaci a mărturisit că lectura volumului „Ce moștenim fără să știm” l-a determinat să își întrebe rudele despre bunici și străbunici, despre linia maternă și cea paternă și despre tiparele repetate în familie.

În opinia sa, cunoașterea istoriei familiale nu trebuie folosită, totuși, ca scuză și nici transformată într-o vânătoare de traume ascunse.

Trauma colectivă nu transmite însă numai frică și neîncredere. Generațiile care au trecut prin război, foamete, sărăcie sau represiune au lăsat moștenire și solidaritate, umor, credință, pricepere și capacitatea de a o lua de la capăt.

În multe familii, gluma a fost o formă de protecție împotriva disperării, iar credința și valorile personale i-au ajutat pe oameni să reziste în situații extreme.

Cunoașterea acestor istorii poate explica de ce un bunic se temea să vorbească, de ce un părinte simțea nevoia să controleze totul sau de ce vulnerabilitatea era confundată cu slăbiciunea.

Citește și: Burnoutul, suferința oamenilor care muncesc până la epuizare